Mesajul unei romance din Marea Britanie:“Nu vom mai fi niciodata acasa. Copiii ma vor uri daca ma intorc si le ucid viitorul”

O româncă plecată în Marea Britanie nu s-a lăsat înduioșată de promisiunile făcute de autoritățile române și a dorit să facă ceva în această privință, așa că a trimis un mesaj foarte emoționant redacției ProTV.

“Numele meu e Elena si sunt in UK de câțiva ani. Va fi un email lung, imi cer scuze persoanei care il va citi.

Am ajuns aici după ce soțul meu s-a saturat sa ma vada plângând dimineață când trebuia sa merg la serviciu. Ma încăpățânasem sa accept un job intr-o companie din orașul meu in speranța ca, după 3 ani de facultate, doi de master si o jumătate de an de căutări, sa putem, in sfârșit sa ne liniștim si sa incepem familia mult dorita. Dar, nu a fost sa fie. Lucram peste 60 de ore pe săptămână, slăbeam văzând cu ochii, noaptea aveam coșmaruri din cauza stresului(asta daca dormeam), si toate astea pentru 1200 lei pe luna.

Intr-o zi soțul a zis STOP! NU te mai duci nicăieri. Stai acasă si te refaci după care mai vedem… câteva săptămâni mai târziu am plecat in Anglia.

Nu pot sa spun ce a fost in sufletul meu când a decolat avionul. Gândul ca nu pot sta acasă langa ai mei, gândul ca după atâția ani de studiu am eșuat, gândul ca o sa trebuiască sa o iau de la zero…as fi preferat sa nu mai fiu… Cine e părinte stie si ce au simțit ai mei – copilul lor pleca la 2.000 de km.

Timpul a trecut…merg acasă o data pe an. De fiecare data ii găsesc mai bătrâni si mai bolnavi… Si de fiecare data am nevoie de zile întregi si sute de țigări sa ma pot opri din plans după despărțire. Nu pot sa concep ca intr-o zi telefonul va suna si nu vor fi tata si mama la telefon sa ma întrebe daca am mâncat, ci doar o voce sa imi spună ca nu mai sunt.

Zilele trecute eram in autobuz si in fata mea era o familie care mergea la circ la fel cum si eu mergeam cu ai mei acum 20 de ani. Tata își luase liber de la fabrica in care lucra special ca sa vedem elefantul. La fel ca si mine, copila il sorbea din priviri pe tata. Mama ii sorbea din priviri pe amândoi. Din nou sufletul meu a mai încasat un pumn. Erau fericiți așa cum noi eram cândva.

Si acum sa revin la scopul acestui email.
Da… am plecat… suntem dezrădăcinați… nu vom mai fi niciodată acasă. Acasă. Si la fel nu o sa trecem niciodată peste motivul din cauza căruia sufletele noastre se scalda in propria cenușă. Este ușor sa zici ca vrei sa atragi romanii înapoi, mai greu e sa le poti lipi rupturile din inima. Ușor sa promiți sume de bani ajutor pentru deschiderea unei afaceri, mai greu e sa ii faci sa mai aibă încredere in tara copilăriei lor după ce i-a tratat ca pe un nimic. Ușor sa vorbești de părinți nepăsători, de copii ignoranti, de tineri gen “Specialul din Maramureș”, când totul e tratat superficial. “Vin aia in august cu figurile lor”.

Figurile noastre sunt lucruri pe care noi le-am învățat aici si când am vrut sa le transmitem acasă am fost tratați cu batjocura si dispreț. Inca o palma…

Loading...

Drama nu e cea financiara, e cea sufleteasca. Ne-am întoarce si fara bani undeva unde am putea construi ceva, undeva unde ne-am putea linge rănile, unde statul ne-ar vrea, unde comunitatea ne-ar vrea, unde noi ne-am vrea si ne-am putea privi in oglinda.

Nu te poti întoarce intr-un loc care ti-a înnegrit inima daca acel loc nu te ajuta sa poti pompa viața înapoi in tine. What was seen cannot be unseen, amintirile si conștiința nu pot fi alterate. Sufletul distrus nu poate fi peticit ca o anvelopa de bicicleta…

Atunci când acasă va putea fi acasă din nou pentru noi, când vom putea ramane fara sa ne uram pentru asta, când nu ne vom distruge pe noi, părinții nostri, copiii nostri in încăpățânarea de a fi in Romania, atunci ne vom întoarce…

SI POATE CINEVA SA SPUNA CAND VA FI ACEL MOMENT?
O sa spuneți ca sunt depresiva, bat câmpii… Probabil… Sunt obosita si scriu acest email in drum spre casa de la munca. Maine tatăl meu se internează in spital pentru o operatie. Ma urăsc ca nu pot fi acasă langa el. In același timp daca eram acasă nu as fi avut bani sa ii trimit sa dea spaga la doctori. M-as fi urat si daca eram acolo pentru ca fara bani ar fi fost condamnat.

Urăsc sa ma urăsc.

Ai mei ma întreabă zilnic daca nu am probleme de când cu Brexit-ul si le spun sa stea liniștiți ca ce vad ei la televizor e doar așa… de televizor. Si ii mint ca nu mi-e frica si ca aici nu sunt incidente. Ce sa le spun? Ca un polonez a fost ucis la câteva mile de mine doar pentru ca vorbea o alta limba? Si ei știu ca mint. Si ma urăsc din nou pentru trebuie sa joc un teatru ieftin.

Vreau sa nu ma mai urăsc. Si nu sunt singura, așa sunt toti prietenii mei, toti ne uram.

Pot guvernul si tara sa ne ofere facilitati care sa ne ajute sa nu ne mai uram? Daca venim acasă si incepem o afacere ne asigura un mediu fiscal corect si stabil ca sa ne putem si mentine afacerea aia? Sau peste câțiva ani ma voi uri ca nu am cum sa imi ajut copiii si copiii ma vor uri pe mine ca m-am întors acasă si le-am ucis viitorul. Poate guvernul sa ne împace cu noi înșine?

Voi putea peste ani sa iau autobuzul cu familia si sa merg zâmbind la circ?

Imi cer scuze pentru emailul lung inca o data si pentru faptul ca poate, pe alocuri, nu par foarte coerenta. Tu, cel care citește aceste rânduri, sper sa le înțelegi si in același timp ma rog sa nu le înțelegi pe deplin niciodată.”

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *